MAPIC – Legislație PIC

Legislaţia naţională

  1. Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.
  2. Strategia de securitate naţională din 1991 – „Concepţia privind securitatea naţională a României“ – şi cea din 1994 intitulată „Concepţia integrată privind securitatea naţională a României“.
  3. Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă şi integrare euro‑atlantică. Bucureşti:Editura Militară, 2000.
  4. HG. nr. 1088 din 09.11.2000 – Regulamentului de apărare împotriva incendiilor în masă.
  5. Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor, Guvernul României, Bucureşti, martie 2002.
  6. Legea nr. 415 / 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
  7. Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
  8. HG. nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protective a informaţiilor clasificate în România.
  9. Constituţia României, 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 / 2003, în Monitorul Oficial al României, 29 octombrie 2003.
  10. Strategia de valorificare a surselor regenerabile de energie, H.G. nr. 1535/ 2003.
  11. Legea nr. 333 din 22 iulie 2003, privind paza obiectivelor, bunurilor valorilor şi protecţia persoanelor.
  12. Legea nr. 484 din 18 noiembrie 2003 privind aprobarea OUG 80/2003 şi a Codului internaţional pentru securitatea navelor şi facilitaţilor portuare (Codul ISPS).
  13. Legea nr. 535/25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului
  14. Ordinul Ministrului Economiei nr. 660/2004 – Ghidului de identificarea elementelor de infrastructura critică din economie.
  15. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21 din 15.04.2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.
  16. HG. nr. 1491 din 09.09.2004 – Regulamentului cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă.
  17. Ordinul Ministrului Economiei nr. 660/2004: privind aprobarea Ghidului de identificare a elementelor de infrastructura critica din economie.
  18. HG. nr. 2288 din 09.12.2004 – Aprobarea repartizării principalelor funcţii de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte autorităţi publice centrale şi organizaţiile neguvernamentale privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă.
  19. Legea nr. 481 din 08.11.2004 privind protecţia civilă.
  20. HG. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management al riscului la inundaţii.
  21. Codul Aerian al României, consolidat cu Legea nr. 399/2005.
  22. HG. nr. 547 din 09.06.2005 – Strategiei naţionale de protecţie civilă.
  23. HG. nr. 642 din 29.06.2005 – Criteriile de clasificare a unităţilor administrativ‑teritoriale, instituţiilor publice şi operatorilor economici din punct de vedere al protecţiei civile, în funcţie de tipurile de riscuri specifice.
  24. HG. nr. 1222 din 13.10.2005 – Principiile evacuării în situaţii de conflict armat.
  25. HG. nr. 1854 din 22.12.2005 – Strategia naţionala de management al riscului la inundaţii.
  26. Ordinul nr. 660 din noiembrie 2005 al ministrului economiei şi comerţului privind aprobarea Ghidului de identificare a elementelor de infrastructură critică în economie.
  27. Planul Naţional de Dezvoltare 2007‑2013, Guvernul României, decembrie 2005.
  28. Strategia post‑aderare 2007‑2013, Guvernul României, Bucureşti, 2006.
  29. Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă.
  30. Legea nr. 307 din 12.07.2006 privind apărarea împotriva incendiilor.
  31. Legea nr. 212/24 mai 2006 privind modificarea şi completarea Legii nr. 481/2004 privind protecţia civilă.
  32. HG. nr. 1489 din 09.09.2004 – Organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, modificată şi completată prin H.G. nr. 386 din 22.03.2006.
  33. HG. nr. 1040 din 09.08.2006 – Planului naţional de asigurare cu resurse umane, materiale şi financiare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă.
  34. Ordinul Ministrului Economiei nr. 671/2006: privind înfiinţarea „Grupului de Lucru pentru Protecţia Infrastructurii Critice din domeniul Energiei Electrice“.
  35. Ordin MAI nr. 1474/12 octombrie 2006 privind Regulamentul de planificare, organizare, pregătire şi desfăşurare a activităţii de prevenire a situaţiilor de urgenţă.
  36. Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007‑2013.
  37. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007.
  38. Strategia energetică a României pentru perioada 2007‑2020, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 781/19.XI.2007.
  39. Ordinului nr. 290/31.05.2007 al Ministrului Transporturilor, pentru introducerea masurilor de consolidarea securităţii portuare în faţa ameninţării atentatelor la adresa securităţii.
  40. HG. nr. 537 din 06.06.2007 – Contravenţiilor la normele de apărare împotriva incendiilor.
  41. HG. nr. 969 din 22 august 2007 – Organizarea, desfăşurarea şi conducerea pregătirii pentru apărare a persoanelor cu atribuţii de conducere în domeniul administraţiei publice, la nivel central şi local.
  42. Ordin MAI nr. 483 din 19 mai 2008 privind organizarea şi desfăşurarea programelor de pregătire a specialiştilor compartimentelor pentru prevenire din serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă.
  43. HG. nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a situaţiilor de urgenţă.
  44. Strategia naţională de comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă – H.G. nr. 548 din 06.06.2008.
  45. Anuarul statistic al României, Bucureşti, 2010.
  46. HG. nr. 718/13.07.2011, pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia infrastructurilor critice, Monitorul Oficial, partea I, nr.555/4 din 04. 08.2011.
  47. OUG nr. 98/2010 privind identificarea, desemnarea si protectia infrastructurilor critice aprobata cu modificari prin Legea nr. 18/2011.
  48. HG. nr. 1110/2011 Hotărâre privind componenţa, atribuţiile şi modul de organizare ale Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice.
  49. HG nr. 1154 din 16.11.2011 pentru aprobarea pragurilor critice aferente criteriilor intersectoriale ce stau la baza identificarii potentialelor infrastructuri critice nationale si privind aprobarea Metodologiei pentru aplicarea pragurilor critice aferente criteriilor intersectoriale si stabilirea nivelului de criticitate.
  50. HG. nr.1198/2012 privind desemnarea infrastructurilor critice naţionale.
  51. Decizia nr. 53 din 02.05.2011 privind aprobarea componentei Grupului de lucru interinstitutional pentru protectia infrastructurilor critice, precum si a Regulamentului de organizare si functionare a acestuia.
  52. Decizia 35 din 15.02.2012 privind aprobarea Calendarului principalelor activitati pe anul 2012 ale Grupului de lucru interinstitutional pentru protectia infrastructurilor critice.
  53. Decizia 43 din 22.02.2012 privind aprobarea Planului de actiune pentru implementarea, monitorizarea si evaluarea obiectivelor Strategiei nationale privind protectia infrastructurilor.
  54. Decizia nr. 165/2013 privind aprobarea Calendarului principalelor activitati ale Grupului de lucru interinstitutional privind protectia infrastructurilor critice.
  55. Decizia nr. 166/2013 privind aprobarea Normele metodologice pentru realizarea / echivalarea / revizuirea planurilor de securitate ale proprietarilor / operatorilor / administratorilor de infrastructura critica nationala / europeana, a structurii-cadru a planului de securitate al proprietarului / operatorului / administratorului detinator de infrastructura critica nationala / europeana si a atributiilor ofiterului de legatura pentru securitate din cadrul compartimentului specializat desemnat la nivelul autoritatilor publice responsabile si la nivelul proprietarului / operatorului / administratorului de infrastructura critica nationala / europeana.
  56. Ordinul 170/2013 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de identificare, desemnare şi protecţie a infrastructurilor critice în Ministerul Afacerilor Interne
  57. Decizia nr. 187 din 24 aprilie 2014 privind aprobarea Calendarului principalelor activităţi ale Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice pe anul 2014.
  58. Decizia nr. 83 din 27 februarie 2015 privind aprobarea Calendarului principalelor activităţi ale Grupului de lucru interministerial pentru protecţia infrastructurilor critice pe anul 2015.
  59. Decizia nr. 174/2015 pentru modificarea anexei nr. 1 la Decizia prim-ministrului nr. 53/2011 privind aprobarea componenţei Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice, precum şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare al acestuia
  60. Hotărârea nr. 639/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2012 privind desemnarea infrastructurilor critice naţionale
  61. Strategia Națională de Apărare a ţării, 2015 – 2019.
  62. Decizia nr. 124 din 31 martie 2016 privind desemnarea domnului Călin-Rolo Stoica, consilier la Cabinetul prim-ministrului, în calitate de coordonator, la nivel naţional, al activităţilor privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice şi pentru modificarea anexei nr. 1 la Decizia prim-ministrului nr. 53/2011 privind aprobarea componenţei Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice, precum şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare al acestuia.
  63. Decizia nr. 126 din 7 aprilie 2016 privind aprobarea Calendarului principalelor activităţi ale Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice pe anul 2016.
  64. H.G. nr. 683 din 19 septembrie 2016 privind desemnarea infrastructurilor critice europene şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor
  65. Catalogul amenintarilor si/sau hazardurilor la adresa infrastructurilor critice nationale

Legislaţia europeană și altele

  1. Decizia Cadru [COM 2001] nr. 521 final din 15.09.2001 a Consiliului Europei privind definirea terorismului, Bruxelles, Belgia, 2001.
  2. Hotărârea comună a Consiliului Europei nr. 2001/792/EC EURATOM privind „Sistemul comun de comunicaţii şi informare de urgenţă“, Bruxelles, Belgia, 2001.
  3. Hotărârea Consiliului Europei 2001/722/EEC din 23 octombrie 2001 privind stabilirea unui Mecanism Comunitar care să faciliteze întărirea cooperării în cadrul intervenţiilor de asistenţă de protecţie civilă, Bruxelles, Belgia, 2001.
  4. Hotărârea Consiliului Europei 2001/792/EEC din 28 februarie 2002 privind reîntărirea cooperării în domeniul antrenării în protecţia civilă, Bruxelles, Belgia, 2002.
  5. ESPON 1.3.1: The Spatial Effects and Management of Natural and Technological Hazards in Europe, Geological Survey of Finland.
  6. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION on a European Programme for Critical Infrastructure Protection
  7. COMMISSION STAFF WORKING DOCUMENT on a new approach to the European Programme for Critical Infrastructure Protection Making European Critical Infrastructures more secure
  8. „Analysis of Critical Infrastructures – The ACIS methodology“ (Analysis of Critical Infrastructural Sectors), Germany, 2004.
  9. Informare a Comisiei Europene către Consiliul Europei şi Parlamentul European COM (2004)702 final privind protecţia infrastructurii critice în lupta împotriva terorismului, Bruxelles, Belgia, 2004.
  10. Înţelegerile Uniunii Europene din 01.12.2005 privind coordonarea crizelor şi urgenţelor, Bruxelles, Belgia, 2005.
  11. Green Paper on a European Programme for Critical Infrastructure Protection, COM (2005) 576 final.
  12. Programul european COM (2006)786 final privind protecţia infrastructurii critice a Comunităţii Europene, Bruxelles, Belgia, 2006.
  13. The European Program for Critical Infrastructure Protection, COM (2006)786 final.
  14. Communication from the Commission to the Council and the European Parliament Protecting Europe’s Critical energy and Transport Infrastructure (modified) 26/06/2007
  15. „Protecting Critical Infrastructures – Risk and Crisis Management“ – A guide for companies and government authorities, Federal Ministry of Interior, Germany, 2007.
  16. EU Energy Policy Data, Bruxelles, 10.01.2007.
  17. Ghidul pentru Programul european privind protecţia infrastructurii critice al Comunităţii Europene, Bruxelles, Belgia, 2007.
  18. Rezoluţie legislativă a Parlamentului European P6_TA(2007)0325 privind Identificarea, Clasarea şi Protecția Infrastructurilor Critice Europene, Bruxelles, Belgia, 10.07.2007.
  19. European Commission: Principles of multi risk assessment – Interaction amongst natural and man induced risks, FP6 SSA project, Contract 511264.
  20. European Critical Infrastructure, EU Council, Luxembourg, 5 iunie 2008.
  21. Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora.
  22. Working Party on Civil Protection (PROCIV) with the participation of experts in critical infrastructure protection|Working Party on Civil Protection 21/02/2008
  23. European Commission: Critical Analysis if the current practices and methodologies in Risk Assessment including Hazard Identification and Risk Mapping used in a representative sample of Member States, ENV.A.3/ETU/2009/007r.
  24. „Protecting Critical Infrastructure in the EU“/CEPS Task Force Report, Centre for European Policy Studies, Brussels, 2010.
  25. IRASMOS: Integral Risk management of rapid of extremely rapid mass movements, D52, Technical report, FP 7 project.
  26. ISO 31010: Risk management – Risk assessment techniques.
  27. ISO Guide 73: Risk management – Vocabulary.
  28. JRC IPSC: Risk Mapping in the New Member States – A summary of general practices for mapping hazards, Vulnerability and Risk.
  29. Non‑Paper by France, Germany, Netherlands, Portugal, Slovenia, Spain and the United Kingdom: National Risk Assessment.
  30. SCENARIO: Inside Risk: A Strategy For Sustainable Risk Mitigation, Editors: Claudio Margottini and Scira Menoni, September 2010, FP 6 project.
  31. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT, THE COUNCIL, THE EUROPEAN ECONOMIC AND SOCIAL COMMITTEE AND THE COMMITTEE OF THE REGIONS on Critical Information Infrastructure Protection „Protecting Europe from large scale cyber-attacks and disruptions: enhancing preparedness, security and resilience”
  32. COM(2009)Final „Protejarea Europei de atacuri cibernetice si perturbatii de amploare: ameliorarea gradului de pregătire, a securitătii si a rezilientei”.
  33. Decizia Comisiei C(2012) 6299 final pentru adoptarea programului anual de lucru pentru anul 2013 „Prevenirea, pregatirea si managementul consecintelor terorismului si a altor riscuri legate de securitate” ca parte a Programului General „Security and Safeguarding Liberties”

Inainte de a fi prea târziu

Rusia își consolidează flota Baltică în Kaliningrad cu două nave de război, înarmate cu rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune, pentru a contracara acțiunile NATO în regiune, acțiuni pe care le considera îngrijorătoare, relata cotidianul Izvestia săptămâna trecută. Dar, nu există trupe combatante ale NATO staționate permanent în țările vecine Rusiei, doar rotații de trupe, astfel încât să nu se încalce Actul Fondator NATO-Rusia, din 1997. Deși nu există nicio confirmare oficială de la Moscova, acest lucru va ridica tensiunile în Marea Baltică – și așa alimentate de anexarea Crimeei – și este posibil să provoace consternare în special în Polonia și Lituania, spunea Reuters.
Acest lucru vine după ce ambasada Rusiei în Spania, a declarat că a anulat cererea flotilei sale (nave care se îndreptau spre Marea Mediterană) de a realimenta în enclava Ceuta, când NATO și-a exprimat îngrijorarea că navele de război care se îndreptau spre Siria ar putea fi folosite pentru a viza civilii din Alep. Morocul și-a exprimat, de asemenea, nemulțumirea.
Izvestia cita o sursă militară anonimă spunând că cele două nave, Serpuhov și DOL Zeleny, au intrat deja în Marea Baltică și vor deveni în curând parte dintr-o divizie nou formată. Ministerul rus al Apărării a declarat la începutul acestei luni că cele două nave au părăsit Marea Neagră pentru a se alătura forței navale rusești din Marea Mediterană.
Corvetele Buyan sunt dotate cu rachete de croazieră Kalibr LACM/Sizzler, despre care armata rusă spune că au o raza de acțiune de cel puțin 1.500 de kilometri (932.06 mile). Doar trei țări dețin rachete de croazieră capabile-nuclear: SUA, Rusia și Franța. Flota de apărare a coastei Mării Baltice va fi, de asemenea, dotată cu sisteme de rachete terestre Bastion și Bal. Bastion-ul este un sistem de apărare mobil înarmat cu două rachete anti-navă, cu o rază de acțiune de până la 300 km (188 mile). Bal sunt rachete anti-navă ce au o rază de acțiune similară.
Izvestia relata că Flota Baltică a Rusiei, cu baza în enclava europeană Kaliningad, se va largi, probabil, cu încă trei astfel de nave de război, mici, înarmate cu același tip de rachete, până la sfârșitul anului 2020.La începutul acestei luni, Rusia și-a mutat rachetele Iskander-M în Kaliningrad, ceea ce a condus la proteste din partea Lituaniei și a Poloniei. Desfășurarea nu pare să fi încălcat tratatul INF. Vladimir Putin avertizează că forțele sale ar putea viza teritoriul NATO, în cazul în care țara sa se simte amenințată.”Suntem obligați să luăm contra-măsuri, adică, să ne îndreptăm sistemele de rachete către acele facilități care credem că reprezintă o amenințare pentru noi”, a declarat Putin într-un interviu acordat cineastului american Oliver Stone pentru o emisiune documentar. De observat totuși că ceea ce este amenințător este invazia Rusiei în Georgia și Ucraina și exercițiile militare rusești, uriașe, la frontierele Ucrainei.
Declarațiile lui Putin au fost făcute publice la doar câteva zile după ce purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a sugerat că Trump ar putea contribui la refacerea încrederii în Moscova, convingând NATO să-și retragă forțele de la granița cu Rusia. Documentarul produs de Stone – despre evenimentele care au dus la conflictul din Ucraina, între separatiștii pro-Moscova și guvernul pro-occidental – și-a avut premiera în Rusia, iar anumite bucăți din remarcile lui Putin au fost difuzate în prealabil de mass-media de stat din Rusia. „De ce reacționăm la extinderea NATO atât de emoțional? Suntem preocupați de procesul de luare a deciziilor în NATO „, a declarat Vladimir Putin. Țărilor mai mici ale NATO le-ar fi „aproape imposibil să reziste presiunii unui lider al NATO, cum ar fi Statele Unite ale Americii”, de a implementa sisteme de rachete sau a fi gazdă unor baze noi, a spus el. „Noi ce ar trebui să facem?”, a declarat Putin în interviul lui Stone, „Ucraina pe foc.”
De fapt, aceste „țări mai mici” ale NATO fac presiuni pentru desfășurări mai ample de forțe, nu invers.
Subsecretarul de stat finlandez, Jori Arvonen, afirma pe 21 noiembrie 2016, că un centru comun al NATO și a Uniunii va fi deschis la Helsinki, pentru a studia războiul „hibrid”, inclusiv spionajul cibernetic și propaganda prin intermediul social media. Foreign Policy arăta în „Cum cel de-al treilea război mondial ar putea începe în Latvia”, de Paul D. Miller, de pe 16.11.16, cum că rezultatele posibile ale unui conflict Rusia-Vest sunt de pierdere-pierdere: Dacă NATO nu invocă articolul V pentru a proteja Țările Baltice, „garanția de securitatea reciprocă devine lipsită de sens funcțional”; iar în cazul în care „se invocă articolul V, acest lucru va fi echivalent cu o declarație de război de către Occident împotriva Rusiei. Și, atunci, Donald Trump va trebui să decidă dacă pentru apărarea Letoniei merită să riști al treilea război mondial”.
Dacă ne uităm la votul populist din Statele Unite, Marea Britanie (Brexit) și Franța, de exemplu, putem constata că o parte din cei care votau pentru P. Democrat (SUA), P. Muncii (Marea Britanie) sau chiar comuniștii (Franța ) acum votează pentru populiștii de dreapta, pentru că nu primesc niciun răspuns (sau nu unul adecvat) din partea partidelor tradiționale sau guvernelor la problemele pe care le au. Aici duce sentimentul de a nu te simți reprezentat (criza democrației!) și de a fi lăsat în urmă. Sentimentul de astăzi este că elitele existente acționează exclusiv în beneficiul propriu și că noii jucători (chiar și cu programe fasciste sau pseudo-fasciste) sunt preferabili. Acesta este, probabil, efectul crizei financiare din 2008, a crizei monedei euro și stagnării în Europa, a efectelor negative ale globalizării asupra anumitor sectoare ale societății (faptul că alte sectoare beneficiază în mare măsură de ea nu aduce nicio consolare pentru ceilalți), a terorismului internațional – care va avea nevoie de timp pentru a fi învins -, a crizei internaționale a refugiaților și a războaielor din Orientul Mijlociu, etc.
Totuși, popularitatea Angelei Merkel este din nou la 65 la sută. Când Francois Fillon îi va succeda, probabil, lui Hollande în Franța, Angela Merkel va fi singurul lider capabil și dispus să reziste agresiunii rusești.
Mai este încă mai mult de o lună înainte ca președintele ales Donald Trump să-și preia biroul prezidential și șase luni până la un nou președinte în Franța. Progrese trebuie să fie făcute înainte de luna mai. Suntem totuși doar la două săptămâni distanță de referendumul constituțional din Italia, care, în cazul în care va fi pierdut, va duce, probabil, la demisia lui Matteo Renzi și la o perioadă de incertitudine în Italia. Unele bănci italiene ar putea avea nevoie de consolidare și de fuziune, cum și Grecia va trebui să fie scutită de o parte din datorii – în anumite condiții. Reticența Germaniei cu privire la acest ultim aspect se explică prin faptul că, încă o dată, ea va trebui să suporte o bună parte din nota de plată, iar Portugalia nu este chiar atât de departe în urmă. Există, de asemenea, o îngrijorare cu privire la alegerile din Olanda, din luna martie.
Se pare că președenția Trump nu mai este interesată de unitatea europeană: sugestia făcută de echipa lui Trump cum că Nigel Farrage ar fi un bun ambasador al Marii Britanii în SUA este un exemplu în acest sens. Reacția guvernului Regatului Unit a fost promptă și clară: Statele Unite nu pot alege ambasadorii țărilor străine în SUA. Se observă o intenție a SUA de abdicare de la rolul de unică superputere, cu responsabilitățile pe care le presupune acesta. Dar asta va înseamna că SUA nu va mai fi atât de în măsură să creioneze evoluția lumii, iar acest lucru va putea fi de rău augur atât pentru lume, în ansamblul ei, cât și pentru SUA însăși.
Va fi important ca președintele Donald Trump să accepte sugestia lui Donald Tusk și a lui Jean-Claude Juncker cu privire la un summit SUA-UE – imediat după investirea sa – și că, Angela Merkel, joacă un rol central pe partea UE: nu există pur și simplu nici un alt șef european care să ducă un asemenea rol.
„Să facem America măreață din nou” a sunat diferit pentru diferite persoane. Unora le spunea că SUA ar fi pe marginea prăpastiei și de aceea trebuie readusă la valoarea ei de altă dată, cu toate că, în realitate, al doilea mandat al lui Obama a fost de un relativ succes din punct de vedere economic – deși evident nu pentru toată lumea. În Europa, UE personificată de „Bruxelles” este văzută ca un impediment în calea succesului național, chiar dacă realitatea este contrariul. De decenii, guvernele naționale dau vina pe Bruxelles pentru propriile lor decizii. Când alegătorii își pierd încrederea într-un guvern de centru-dreapta, aleg unul de centru-stânga, sau vice-versa. Azi, încrederea în partidele tradiționale a apus și mulți ascultă sirenele populismului și naționalismului, care oferă o soluție rapidă și ușoară, dar se va dovedi ea a fi o soluție, în cele din urmă?
Într-un fel și într-o oarecare măsură, situația actuală din SUA și Europa se aseamănă cu cea din 1930, dar este puțin probabil ca criza să se rezolve printr-un război. Forțele care vizează să profite de situația actuală o ponegresc. Este nevoie de o revenire la speranță și la încredere, dar acestea nu sunt lucruri și, în consecință, nu ți le poate da nimeni.

Sperând la o stabilitate caracteristic republicană și la neîndeplinirea promisiunilor din campania electorală?!

Nu există o unitate perfectă între țările Vișegrad în raport cu Rusia. Ungaria și Slovacia au o poziție mai slabă decât Polonia și Republica Cehă (în afară de președintele ei). Italia este, de asemenea, ezitantă cu privire la sancțiunile impuse împotriva Rusiei. Sancțiunile au fost recent reînnoite: nu există o majoritate pentru a le extinde, dar nici o majoritate să le abroge. Cu toate că astfel de decizii necesită unanimitate, în toate reuniunile la nivel înalt ale UE, până în prezent scepticii la adresa sancțiunilor au fost de acord în cele din urmă să se alăture consensului.

O înțelegere între președintele Donald Trump și Presedintele Vladimir Putin cu privire la Estul Ucrainei și Crimeea ar fi nu numai pripită, ci ar fi și ilegală în conformitate cu Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 68/262 și moralmente și politic trădătoare. Președinții Consiliului UE și al Comisiei Europene au solicitat un summit SUA-UE imediat după inaugurarea lui Donald Trump, cu Rusia și Ucraina pe ordinea de zi. Acest lucru este important deoarece este vorba despre UE și SUA, nu de NATO. Candidatul Donald Trump a cerut revocarea sancțiunilor împotriva Rusiei. Sfârșitul sancțiunilor ar da Rusiei mână liberă în Europa de Est.

Într-un interviu acordat lui Jeffrey Goldberg, Henry Kissinger spunea că „Ucraina ar trebui să fie văzută ca o punte de legătură între NATO și Rusia, mai degrabă decât un avanpost al vreuneia părți.” Ucraina la fel ca toate celelalte state europene are dreptul, în baza Actului Fondator NATO-Rusia (1997), să-și aleagă mijloacele care să-i asigure propria securitate. Aceasta înseamnă că ea poate adera la NATO dacă vrea și îndeplinește criteriile – lucru care oricum va lua ceva timp. Art. 10 din Tratatul de la Washington și politica ușilor deschise susțin acest lucru. In plus, i s-a promis Ucrainei că ar putea adera, și s-a creat o comisie NATO-Ucraina care să o ajute să se pregătească pentru acest lucru. Același lucru se aplică și pentru Georgia și Moldova. Aderarea la NATO nu transformă Ucraina într-o extensie a sistemului de securitate occidental, ci-i asigură respectarea dreptului de a opta. Devenind un nou membru al NATO învecinându-se Rusiei, NATO va avea obligația de a nu crește numărul de trupe de luptă staționate permanent acolo. Neutralizarea Ucrainei ar însemna acceptarea obiectivului Rusiei de a se înconjura cu un șir de state tampon, conforme, state neutralizate, indiferent de opțiunea populațiilor lor.

Referitor la Siria, Kissinger menționa „aranjamente constituționale pentru viitorul țării”. Nu este treaba nimănui, ci a sirienilor. Comunicatul Geneva I prevede transferarea puterii executive către un organism de tranziție convenit de comun acord – un organism care va elabora o nouă constituție, etc.

In prezent, Comisia Europeană caută, în mod informal, soluții cu privire la ce va face în cazul în care președintele Trump va introduce măsuri protecționiste ce afectează UE.
Mai degrabă decât să introducă la rândul ei unele măsuri protecționiste privind schimburile comerciale, UE ar putea răspunde prin a le ingreuna corporațiilor americane posibilitatea de a investi în Europa. Orice război comercial care va afecta și reglementările legate de investiții ar fi dezastruos pentru toate părțile implicate. Cine va începe un astfel de război va avea de suportat consecințele.

Lansare carte

A apărut la Editura Elion volumul „In lipsa globului de cristal – Provocări și Perspective”, de Florina Vevera. Aceasta carte este o colecție de eseuri analitice ce încearcă să surprindă cel mai bine provocările externe actuale. Prefața ei este semnată de Excelența Sa, domnul Sergiu Celac, ambasador și fost ministru de externe al României, iar postfața de către domnul Cristian Troncotă, Prof. Univ. Dr., fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații.

 

Vezi: http://www.oranoua.ro/florina-vevera-in-lipsa-globului-de-cristal-provocari-si-perspective/

 

 

Rusia și arhitectura de securitate a Europei

În conformitate cu Memorandumul de la Budapesta (1994), Rusia și ceilalți semnatari nu numai că au recunoscut granițele Ucrainei, dar au și garantat integritatea teritorială a acesteia.
În conformitate cu Actul Fondator NATO-Rusia (1997): părțile au recunoscut dreptul tuturor țărilor europene de a-și alege mijloacele necesare pentru a-și asigura propria securitate, de exemplu, aderarea la NATO. Ca un quid pro quo, NATO s-a angajat să nu mărească în mod substanțial numărul de trupe de luptă staționate permanent în țările NATO vecine Rusiei. Părțile au renunțat la politica sferelor de influență și a balanței de putere ca o limitare a independenței țărilor care ar fi incluse în aceste sfere. Astfel de politici nu sunt acceptabile în secolul 21. Rusia a decis să arunce dreptul internațional la gunoi și să distrugă arhitectura legală de pace din Europa, așa cum există ea din 1975 – Actul Final de la Helsinki.
In memorandumul, „Politica externă a Rusiei: De la sfârșitul lui 2010 – la începutul anilor 2020”, întocmit de Consiliul Rus pentru Politica Externă și Apărare, se afirmă că: „Semnarea Actului Fondator din 1997 (Rusia-NATO) a fost o greșeală tragică, deoarece el legitimizează de facto extinderea blocului spre est.” (De fapt, e de jure). Dar, Rusia, în timp ce încalcă mai multe prevederi ale Actului Fondator nu îl denunță, pentru simplul motiv că acest lucru ar desființa restricția privind desfășurarea de trupe combatante ale NATO în țările limitrofe Rusiei.
Dar Metternich este mort de mult. Suntem, după cum arată Actul Fondator, în secolul 21. Rusia va trebui să accepte restaurarea arhitecturii juridice de păcii în Europa, sau se va confrunta cu consecințe permanente.
Direcția principală a politicii externe a lui Putin este de a slăbi și, pe cât posibil, distruge NATO și de a decupla Europa de Statele Unite ale Americii.
Administrația Obama și europenii ar trebui să arate o mai bună coordonare. Pe de altă parte, Putin a consolidat NATO! Cei care au fost ezitanți cu privire la aderarea la Alianță – inclusiv Ucraina -, realizează acum puterea defensivă imensă a art. 5 din Tratatul de la Washington. Chiar și țări precum Finlanda și Suedia, care au rămas neutre în timpul Războiului Rece iau măsuri în vederea aderării. „Finlandizarea” – noțiune folosită pentru a arată intrarea în sfera de influență a Rusiei: în curând va însemna contrariul!

Nu există imperii în Orientul Mijlociu

Nu există imperii în Orientul Mijlociu – care este format din state-națiune, a căror formare a fost mult întârziată de dominația otomană.
Nu există războaie între națiuni în zonă, ci războaie în interiorul națiunilor – cu sprijin extern al diferitelor părți în cadrul națiunilor respective.
Nimeni din regiune nu dorește să schimbe frontierele naționale: numai în Vest se găsesc teoreticieni care propun divizarea statelor actuale, motivând că cele existente nu (mai) sunt „sustenabile”.
Există însă un actor special, așa-numitul Stat Islamic, care încearcă formarea unui stat non-națiune – acesta fiind singurul actor care nu recunoaște statele și frontierele.
Problemele interne ale unor state precum Siria și Irak nu pot fi soluționate printr-un „summit” internațional, ci separat.
Orientul Mijlociu este o regiune a complexităților demografiei culturale, ce încearcă să-și administreze granițele și să înghită un model de consum occidental. Poate că „Ciocnirea civilizațiilor” lui Huntington ar fi trebui să atragă mai bine atenția, asupra faptului că statul național și economia bazată pe industrie și acumularea de capital și-a avut originea în gândirea occidentală. Acesta este în mare parte un război cultural împotriva instituțiilor și societății occidentale.

Sisteme de rachete Iskander-M, care pot transporta focoase nucleare, transferate de către Rusia în enclava Kaliningrad

Contrar cu ceea ce afirmă unii, simpla desfășurare de rachete balistice Iskander R-500 deși este provocatoare, tehnic nu este o încălcare a tratatului INF (Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty). Obligațiile prevăzute în tratatul INF sunt să “not to possess, produce, or flight-test” a ground-launched cruise missile (GLCM) with a range of 500 to 5,500 kilometers or “to possess or produce launchers of such missiles.” Aceasta ar fi o încălcare.
Dotarea lor cu focoase nucleare ar fi o încălcare majoră, inacceptabilă: nu cred că acest lucru se va întâmpla.

Rusia a avertizat cu privire la dezvoltarea Iskander, ca reacție la scutul anti-rachetă de la Deveselu – care nu amenință Rusia și nu încalcă niciun acord.
Iskander pot fi, dar nu sunt arme nucleare.

Acesta se presupune a fi un răspuns asimetric la scutul de apărare antirachetă al SUA-NATO. Rusia nu încalcă INF, dar este inutil provocatoare.

Noi sancțiuni împotriva Rusiei?

Guvernul german are în vedere impulsionarea sancțiunilor europene împotriva Rusiei ca răspuns la comportamentul acesteia în Siria, relata The Wall Street Journal pe data de 5 octombrie, semnalând faptul că Europa caută noi modalități de a face presiuni asupra Moscovei înspre încetarea violențelor acolo.

Sancțiunile nu au un efect imediat. Până în momentul în care sancțiunile vor începe să-și facă efectul, Alepul s-ar putea să fie pierdut. Singura mutare care cred că ar putea opri bombardamentele ar fi un anunț din partea americană și, dacă este posibil, a unei alianțe, cum că vor patrula cerul peste Alep pentru a interzice bombardamentele. Acest lucru nu este lipsit de riscuri, dar nu cred că Rusia va risca să tragă în avioanele SUA. Alepul nu merită începerea celui de-al III-lea război mondial.

Prea puțin, prea târziu, ar spune unii. Nu este prea târziu pentru a salva Alepul. Sancțiunile nu vor avea efect la timp, dar asta nu înseamnă că este o acțiune ce nu contează. Cu ocazia Summit-ului cu privire la refugiați, din septembrie, liderii mondiali au decis sprijin umanitar suplimentar, îmbunătățirea accesului la educație și de a munci legal pentru refugiați și extinderea posibilităților de relocare a acestora.

In aceeași ordine de idei, nu sunt sigură că retragerea SUA din acordul cu privire la Siria afectează Rusia, dacă nu este urmată de o acțiune. Cei care sunt cu adevărat răniți sunt sirienii, în special cei din estul Alepului.

Dar, SUA și Rusia au convenit să coopereze împotriva lui al Nusrah și a Statului Islamic, inclusiv în schimbul de informații?! Sigur, de lupta împotriva celor două grupări teroriste, SUA și partenerii săi se puteau ocupa și fără concursul Rusiei, fiindcă este posibil ca schimbul de informații secrete să-i devoaleze mai degrabă pe opozanți, decât pe jihadiști.

Dacă Rusia și Assad scot SUA din joc, atunci își vor putea atinge scopul: acela de a captura Alepul. Alte aspecte ale acordului SUA – Rusia sunt mai pozitive, cum ar fi încetarea ostilităților și aspectele umanitare – deși tocmai asta încalcă Rusia și Assad. Totuși, dreptul internațional umanitar și Rezoluția CSONU nr.2254 nu sunt suspendate, așadar orice încălcare ar trebui să conducă la consecințe grave.

SUA ar putea patrula aerian peste Alep și ar putea interzice alte avioane de război ostile în zonă, astfel încât să se impună respectarea încetării ostilităților și, în special, să se prevină atentatele cu bombă. Cu toate acestea, John Kerry a declarat că a pierdut lupta pentru susținerea diplomației cu amenințarea cu forța.

Se pare că Rusia și-a pierdut interesul în Statul Islamic. Motivul este destul de simplu: prezența grupului în zona nu-l împiedică pe Assad sa recâștige controlul total asupra Alepului. Faptul ca Rusia nu dorește sistarea bombardamentelor, care nu sunt îndreptate către al-Nusrah, poate sugera că scopul real al Rusiei este de a asigura victoria militară a regimului Assad, prin recucerirea Alepului? Schimbul de informații și Al-Nusrah sunt doar scuză pentru a paraliza SUA și acțiunile lor, astfel încât între timp să se distrugă forțele de opoziție din oraș. SUA ar fi perfect capabilă să-l oprească pe al-Nusrah în estul Alepului, fără ajutorul Rusiei. John Kerry a arătat însă o lipsă de direcție. El nu a dat niciun indiciu despre cum vor stopa atacurile cu bombă, doar a afirmat că: „este unul dintre acele momente în care trebuie să căutăm alte alternative”. Este urgent ca aceste alternative să fie precizate și puse în aplicare, pentru că bombardamentele continuă.

Ce e cu Geneva I? Rusia a repetat în nenumărate rânduri că nu este „căsătorită” cu Assad, dar nu au o altă variantă. Comunicatul Geneva I prevede un organism de tranziție ce să aibă la baza acordul tuturor părților, căruia să-i fie transferate toate prerogativele executive. In Siria, președenția deține controlul asupra forțelor armate și a serviciilor secrete – un locus de putere. Acest lucru nu lasă loc de niciun rol pentru Assad în noul organism, care va trebui să organizeze noi alegeri libere și să scrie/adopte o nouă constituție.

Noi sancțiuni împotriva Rusiei ar putea fi luate în considerare, dar membrii europeni ai P5 se poate să nu aibă suficientă putere din cauza opoziției în UE cu privire la extinderea sancțiunilor existente. Respectarea dreptului internațional este un instrument important, în special, așa cum s-a dezvoltat încă de la sfârșitul celui al II-lea război mondial. Cu toate acestea, încercările de aplicare a dreptului internațional, de exemplu, de către Consiliul de Securitate al ONU, sunt adesea contracarate de abuzul dreptului de veto, așa cum se poate vedea în cazurile Siriei și Ucrainei. Tot ceea ce rămâne sunt rezoluțiile Adunării Generale, care nu dispune de instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a acestora.

Sunt unii în Occident care doresc să se alieze cu Assad și Rusia, pentru a învinge Statul Islamic. In același timp procurorul (ICC) Fatou Bensouda a cerut CSONU aprobarea începerii urmăririi penale a lui Bashar al-Assad și a unora dintre acoliții săi în baza acuzațiilor de crime de război și crime împotriva umanității. Astfel de sesizări au mai fost formulate și de către Înaltul comisar pentru drepturile omului al ONU și de către șeful Biroului ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare. Măsura a fost blocată bineînțeles de Rusia.

SUA a suspendat acordul cu Moscova, despre care mulți au avertizat să nu va funcționa. „Din păcate”, a declarat secretarul Kerry, „Rusia nu și-a respectat propriile sale angajamente” – inclusiv obligațiile care îi revin în temeiul dreptului internațional umanitar și Rezoluția UNSCR 2254 – și nu a fost în măsură sau nu a dorit să asigure aderarea regimului sirian la aranjamentele convenite cu Moscova. Mai degrabă, Rusia și regimul sirian au ales să urmeze un curs militar, în contradicție cu încetarea ostilităților, așa cum s-a demonstrat prin atacurile lor intense împotriva zonelor civile, atacuri care vizează infrastructura critică, cum ar fi spitalele, și a prevenit ajungerea ajutoarelor umanitare în posesia civililor aflați în nevoie – vezi atacul asupra unui convoi de ajutor umanitar, de pe 19 septembrie. SUA își va retrage, de asemenea, personalul care a fost trimis în teritoriu, aferent funcționarii fost-potențialului Centru Comun de Implementare. Si, cum s-a „pierdut bătălia susținerii diplomației cu amenințarea cu forța”, bombardamentele continuă.

În ceea ce privește art. 5 din Tratatul de la Washington, angajamentul NATO este de fier. Rusia a obținut două reuniuni ale Consiliului NATO-Rusia, Rusia cerând măsuri tehnice suplimentare pentru a se evita un război accidental. Dar riscul de război accidental a crescut tocmai din cauza politicii pe marginea prăpastiei dusă de Rusia. În Siria, acordul dintre Rusia și SUA a încetat ca urmare a bombardărilor din estul Alepului de către Rusia și Assad. Veto-ul Rusiei din CSONU împotriva obținerii unei rezoluții ce să oprească atentatele cu bombă, nu este de bun augur pentru viitorul imediat. Acesta este doar un eveniment, care s-ar putea transforma într-o scânteie. Pentru a înțelege mai bine răspunsul exagerat al Rusiei și obiectivele ei strategice, trebuie să se ia în considerare dinamica care există între SUA și Rusia.
Suveranitatea Siriei este un concept lipsit de sens atunci când lupta este condusă de Rusia, Iran și Hezbollah.

Dreptul de veto – Consiliul de Securitate

Odată cu formarea ICC, tribunalele ad-hoc, cum ar fi ICTY sau Tribunalul pentru Rwanda, au fost închise. Există o soluție, dar este dificil de implementat. In baza rezoluției UNGA „Uniting for Peace” (1950), în cazul în care un membru al Consiliului de Securitate împiedică Consiliul să acționeze cum este necesar pentru a menține pacea și securitatea internațională, Adunarea Generală va examina problema imediat și poate emite orice recomandări pe care le consideră necesare în vederea restabilirii păcii și securității internaționale.
În cazul în care nu este în sesiune, la momentul acela, Adunarea Generală se poate întruni folosind mecanismul sesiunii speciale de urgență.
O sesiune specială de urgență poate avea loc fie dacă este solicitată printr-un vot procedural în cadrul Consiliului de Securitate, fie în termen de douăzeci și patru de ore de la înaintarea unei solicitări de către majoritatea membrilor ONU către secretarul general.
În voturile procedurale, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate nu au puterea de a bloca adoptarea unor rezoluții, astfel încât, astfel de rezoluții pot fi adoptate fără acordul lor.
Odată cu adoptarea rezolutiei „Uniting for Peace” de către Adunarea Generală, precum și a interpretării rezultate, care au devenit drept internațional în vigoare, „puterea de veto” a unui membru P5 in Consiliul de Securitate este o problemă ce poate fi depășită.

Ce zi tristă pentru Europa!

S-a uitat oare că în urmă cu 100 de ani, Europa își rezolva diferențele la Verdun și Somme?! Cum de s-a uitat importanța cooperării în cadrul instituțiilor și că acestea trebuie guvernate de reguli? S-a ajuns ca unii politicieni să riște viitorul Europei pentru un câștig politic personal. Acceptam o realitate politică post factum, în cazul în care faptele pot fi pur și simplu negate fără consecințe?! Se doreste prābusirea UE?

UE implică transferuri de suveranitate, nu limitări ale democrației. Când Marea Britanie a aderat la UE au existat astfel de transferuri, dar mai puțin democrație – Parlamentul European avea foarte puțină putere. Cu toate acestea, democrația în UE nu este încă subminată. Planurile de limitare a competențelor Parlamentului European, formulate de David Cameron, într-adevăr, ar fi slăbit democrația (Boris Johnson – posibil, viitorul premier – le-a sprijinit). Margaret Thatcher se opunea unui „superstat” european, dar ea nu ar fi fost de acord cu ieșirea din Uniunea Europeană. Nici Franta, nici Germania nu doresc o Europa federalā.

Dreptul de a te retrage din Uniunea Europeanā a fost introdus pentru prima data în Tratatul de la Lisabona. Brexit este guvernat de urmatoarele articole din Tratatul UE: Art. 50 este o Declaratie cu privire la Art. 10 Protocol and transitional provisions, Art. 10 este o Declaratie cu privire la art. 17 al Tratatului, Art. 17 este o Declaratie cu privire la prioritāti. Impreuna acestea trei definesc māsurile tranzitorii pentru a adera sau iesi din UE. Iesirea din Uniune nu este un proces automat – ea se negociaza cu ceilalti membri – lucru ce durezā pânā la doi ani, iar Parlamentul European voteaza rezultatul. Daca la finalul acestor doi ani nu s-a ajuns la nicio intelegere, calitatea de membru ia sfarsit, cu exceptia cazului in care Consiliul European nu decide sa prelungeasca aceasta perioadā. In tot acest rāstimp, Marea Britanie poate negocia orice alta intelegere cu UE. Dupa iesirea din UE, Marea Britanie poate cere aderarea la UE (Art. 49) sau poate cere o alta forma de asociere (vezi cazul Groenlandei).

Odată ieșită din Uniune, Marea Britanie nu se poate aștepta să beneficieze de toate avantajele pe care le-a avut ca membru. Marea Britanie nu va mai fi parte în negocierile TTIP cu Statele Unite. Bunurile și serviciile exportate din Regatul Unit către UE nu vor mai beneficia de aceleași condiții preferențiale. Ce este cel mai rău, este că discuțiile TTIP ar putea eșua, UE fiind lipsită de acum încolo de vocea cea mai puternică în favoarea comerțului liber.

Lira a coborât la nivelurile din ’85, deși va recâștiga probabil ceva teren. Piețele europene și asiatice bursiere au căzut brusc. Singura modalitate de a se evita perturbări grave în relațiile comerciale și financiare dintre Marea Britanie și UE este semnarea unui acord de liber schimb, care să mențină pe cât este posibil un echilibru, până când tratatul de investiții și liber schimb va fi a negociat cu succes. Acordul de liber schimb este de o importanță deosebită pentru industria financiară a Marii Britanii, ale cărei actori ar putea fi tentați să se mute la Frankfurt. Cu toate acestea, nu trebuie să li se permită ca această perioadă să dureze nedefinit: Marea Britanie nu-și poate păstra avantajele aderării la UE, după Brexit.

Marea Britanie a fost întotdeauna un caz special – o țară care a avut tendința de a vedea UE doar ca pe o binecuvântată zona de liber schimb și care a încercat să reducă puterile Parlamentului European, Consiliului UE și ale Comisiei Europene. Prea multe concesii au fost făcute (pentru nimic), în favoarea Regatului Unit, iar acestea vor bântui Uniunea Europeană.

Cel mai probabil, Uniunea Europeană va cere în schimbul acordului de liber schimb (FTA), liberă circulație a cetățenilor Uniunii în UK. In ceea ce privește migrația din afara UE, Marea Britanie va fi în continuare obligată prin Convenția privind statutul refugiaților din 1951 și Protocolul din 1967, dar s-ar putea să nu accepte să „ia din această povară”, la solicitarea Comisiei Europene (cerere adresată membrilor). Britanicii vor putea urma exemplul Norvegiei, care face parte din „single market” sau al Elvetiei, care este  legata de UE printr-o multime de acorduri bilaterale, ce substituie calitatea de membru in piata unica, cu exceptia serviciilor financiare.

Unii cred că „dacă Scoția ar deveni independentă, ea ar putea să rămână în UE”. Acest lucru nu este posibil din punct de vedere legal. Din ziua în care Marea Britanie face demersurile diplomatice necesare pentru a părăsi Uniunea Europeană, Scoția nu va mai fi nici ea membră a UE, iar în cazul în care devine independentă, va trebui să aplice pentru aderarea la UE.

Pericolul extremismului islamist nu este redus prin votul Brexit, ci crește – așa cum toți șefii serviciilor de informații europeni o spun, inclusiv cei ai Marii Britanii. 

Brexit nu va începe o reacție în lanț, dar cu siguranță dezvoltă atitudinea euroscepticilor, iar alte țări vor avea pretenții speciale pe care și le vor ridica după modelul Cameron. Consecințele Brexit nu sunt ușor de evaluat. Nu totul este pierdut, totuși.

Marea Britanie în afara UE și Donald Trump președinte: visul lui Vladimir Putin, devenit realitate! Donald Trump a declarat că Brexit va fi „o mare realizare”, fiindcā așa britanicii își vor „lua țara înapoi”. Cu siguranță nici Europa, nici SUA nu doreau acest lucru. Ceea ce i-ar permite lui Putin să înscrie decisiv ar fi ca după Brexit, Trump să iasă câștigător în SUA și Sarkozy în Franța. Acest lucru ar schimba echilibrul de forte în NATO și similar în UE. Unii nu sunt pe deplin conștienți de această amenințare sau o subestimează. Alții se grăbesc să se întoarcă la ale lor. Rezultatul este paralizia, iar împăciuitorii se bucura.

Criza refugiatilor, agenda Single Market si cooperarea cu NATO sunt mai actuale ca niciodatā. Brexit afecteazā NATO prin prisma faptului cā subrezeste Marea Britanie – vezi, revendicārile Scotiei si ale Irlandei de Nord, relatia ei cu celelalte membre UE, etc..

Daca UE nu le va da britanicilor Acordul de liber schimb(FTA) decât dacā acestia vor accepta libera circulatie a cetātenilor europeni pe teritoriul UK, atunci motivele de bazā ale campaniei pentru iesirea din Uniune rāmân. Brexit a câstigat, mai putin in aspectul principal al propagandei lor.

Zarurile sunt aruncate!? Se observā o trecere de la (multi, bi-)polarism la no-polarism. In acest context, România trebuie sā devinā constientā de ea însāsi – de nevoile, de capacitatile si de interesele sale. Solutia pentru Romania trebuie sā fie formulatā si asumatā intern, pe toate palierele: obiective clar definite, consistentā si constantā în promovarea interesului national, întārire internā (institutii puternice, stat de drept, functional, apararea si sprijinirea drepturilor cetatenilor nostri, cresterea nivelului de trai, s.a.m.d.), dezvoltarea si implementarea unei politici externe coerente si pragmatice, pozitionare economicā si strategicā, apārare si securitate nationalā – asigurate intern, in parteneriat si prin aliantā.

Nevoia de securitate cibernetică sporită a infrastructurilor critice, în contextul amenințărilor hibride

 

Asistăm la o mutație de la terorismul pentru o „cauză nobilă” (vezi Al Qaeda), la terorismul comis de infractori comuni. 85 % din atacatorii de la Paris și Bruxelles sunt infractori comuni, care odată ajunși în închisoare au dezvoltat o ură împotriva societății, dând vina pe aceasta pentru situația ce o aveau. Această revoltă și ură n-a avut inițial nimic de-a face cu religia: mulți dintre ei consuma alcool și droguri.

Odată ajunși în închisoare, ei sunt o pradă ușoară pentru extremiștii islamiști, care le oferă sprijin pentru ca să se răzbune pe „societatea neevlavioasă, care oprimă musulmanii” și să își răscumpere greșelile din trecut. Predicatorii islamiști au un public captiv în închisori. Inițial, autoritățile belgiene și franceze au angajat pentru penitenciare, în necunoștință de cauza, pe post de preoți, imami, dintre care unii s-au dovedit a fi extremiști islamiști. În cele din urmă și-au dat seama de greșeala făcută, dar situația nu s-a îmbunătățit, fiindcă extremiștii islamiști încarcerați transmit ulterior „învățămintele” respective altor deținuți. Este dificil de a pune pe deplin capăt acestui fenomen. În Franța se încearcă gruparea prizonierilor islamiști în aceeași închisoare sau tip de închisoare, astfel încât să-i izoleze, însă se creează o altă problemă: un butoi cu pulbere.

Aeroporturile sunt infrastructuri critice (la fel sunt și centralele nucleare, etc.). Terorismul este un risc (și) la adresa infrastructurilor critice (IC). În urma atacurilor de la Bruxelles se ridica întrebarea dacă securitatea infrastructurilor critice (ca și componentă a protecției infrastructurilor critice) este optim asigurată, deoarece o perspectivă pesimistă ne-ar spune că Europa stă prost și în acest domeniu ca și în altele. În domeniul PIC (protecției infrastructurilor critice), SUA are o perspectivă diferită de cea a UE, respectiv urmărește protecția infrastructurilor critice (naționale) din interiorul granițelor sale, în timp ce UE privește către o deschidere a granițelor spre o vecinătate din apropiere.

În contextul amenințărilor hibride, cooperarea este tot mai stringentă. Astfel, pe 22 martie 2016, a avut loc la Washington întâlnirea bilaterală pe cyber, între guvernele Statelor Unite ale Americii și cel al Germaniei. Prezentul angajament bilateral subliniază nevoia de securitate cibernetică sporită a infrastructurilor critice.

Oficialii de la ministerele și agențiile relevante ale celor două guverne au discutat despre cooperarea bilaterală cibernetică, inclusiv securitatea internațională în spațiul virtual, nevoia unor măsuri și norme de comportament, securitatea informatică și protecția infrastructurilor critice, apărare cibernetică, combaterea criminalității informatice, libertatea pe Internet și guvernarea internetului. S-a reiterat faptul ca oamenii trebuie să aibă în mediul virtual „aceleași drepturi pe care le au în cel off-line, unde trebuie să fie, de asemenea, protejați. Printre acestea se numără dreptul de a căuta, de a primi și de a comunica informații, dreptul la liberă exprimare, dreptul de a se întâlni și de a se asocia, precum și dreptul de a fi păzit în fața unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața lor particulară.”(Joint Statement on U.S.-Germany Cyber Bilateral Meeting (20.03.2016), pe pagina de web a Departamentului de Stat al SUA – Diplomacy in action).

Tehnologia modernă a estompat toate limitele. Președintele Obama a avut dreptate când a spus, în discursul său despre programele NSA, că „dacă nu există un scop de securitate națională obligatorie – nu vom monitoriza comunicațiile șefilor de stat sau guvern ale aliaților și prietenilor apropiați”, introducând avertizarea legată de „existența unui scop de securitate națională obligatoriu”, ceea ce ar putea defini anumite circumstanțe deosebite. Au existat puternice proteste în Europa referitoare la gradul în care NSA ar intercepta voce, e-mailuri și text, inclusiv din partea aliaților. Ascultarea conversațiilor telefonice ale cancelarului Angela Merkel a depășit o anumită limită, care ar fi fost acceptată.

Prelucrarea datelor publice nu este un experiment, ci o practică. În cazul în care cineva nu-și vrea datele cu caracter personal prelucrate, el/ea nu ar trebui să le posteze pe Internet! Acest lucru este, desigur, valabil pentru toate rețelele de socializare: nu este nevoie să spargi un site pentru a-i colecta datele. Bogăția de date Open Source este enormă și a explodat odată cu dezvoltarea Internetului. Dar chiar și înainte agențiile de Intelligence (și, ca și ele, alți „actori” mai mult sau mai putin privați) s-au folosit de mulțimea de date Open Source. Cine nu a auzit de dumbfounding? Să nu mai vorbim de faptul că sursele deschise de date sunt actualizate în mod frecvent printr-un singur „Search” (Tucker, Patrick (2014), The Military Is Already Using Facebook to Track Your Mood, defenseone.com)!? 

Deși am mai spus asta (V., F. (2015), UE, SUA și reglementarea Internetului, în Ora Nouă), voi reitera ideea admițând că există un grad de paranoia cu privire la intimitatea privată, însă ceea ce este excesiv devine ridicol. În Statele Unite, de exemplu, în conformitate cu legislația actuală, o agenție guvernamentală poate colecta metadate despre apeluri telefonice, e-mail, IM, dar nu are voie să asculte apelurile telefonice sau să citească e-mail-uri fără mandat judecătoresc. În Romania, legat de cartelele reîncărcabile, sunt două aspecte ce au tot fost ridicate: 1. Cine are dreptul sa le vândă trebuie să aibă și dreptul de prelucrare a datelor cu caracter personal – logic. 2. În momentul în care iți cumperi o astfel de cartelă să poți să o faci doar dacă ți se iau datele de identificare – aspect legat de care, unii ridică problema confidențialitate. Subiectul confidențialitate se tot discută legat de tot pachetul Big Brother, lucru care, după mine, este pe de o parte naiv și pe de alta, inconștient.

Spionajul este altceva. Toate serviciile de informații occidentale fac schimb de informații (pe care doresc să și le împărtășească). În domeniul terorismului, de exemplu, asta este cam tot ce au, cu excepția surselor umane. Companiile producătoare de tehnologie mari sunt, de asemenea, spionate. Toată lumea spionează pe toată lumea și face schimb de informații (share), atâta timp cât este în interesul lor. Înainte de introducerea rețelelor de date electronice, aliații s-au spionat reciproc, dar erau reciproc acceptate limite, cum ar fi interzicerea de facto a metodelor invazive. Granița dintre ceea ce este acceptabil și ce nu este a fost estompată acum de evoluția tehnologiei. Problema nu mai este cine spionează, ci de către cine și în scop se trafichează informația și care este cadrul legal pentru asta.

Europenii cer americanilor protocoale de securitate echivalente, clasificare similară și accesul, în scopul investigațiilor, la metadatele stocate de companiile americane. Poate că SUA este cea care furnizează mult mai multe informații decât Europa prin SEC (Securities and Exchange Commission), Departamentul de Justiție etc.?! Din punctul lor de vedere, nu există nicio diferență între ceea ce este disponibil pentru SUA și companiile străine, cu excepția informațiilor din domeniul apărării. Secretele comerciale, cum ar fi algoritmii de căutare Google, sunt protejate de lege, pentru toți concurenții, străini și din SUA.

În ceea ce privește protecția datelor, aceasta este cel puțin la fel de puternică în SUA, dar se aplică diferit. De exemplu, „right to be forgotten”/„dreptul de a fi uitat”(CEJ – Curtea Europeană de Justiție) nu a putut fi pus în practică în SUA, fiind contrar drepturilor prevăzute în primul amendament al Constituției SUA. În prezent, Google aplică acest principiu doar în UE și nu va depăși aceste granițe, în ciuda solicitărilor CEJ și a unor instanțe naționale, de a reglementa Internetul la nivel mondial.

Directiva Europeană pentru protecția infrastructurilor critice a fost generată la nivelul Uniunii Europene de atentatele teroriste începând cu 2001, dar mai pregnant după 2005. Directiva a dorit să identifice și apoi să ducă la protejarea infrastructurilor critice, iar în paralel a serviciilor vitale pentru populație/securitatea cetățeanului.

Aceasta a deschis o nouă cutie a Pandorei – faptul că fiecare infrastructură critică are în spate unul sau mai multe sisteme informatice. Acest lucru nu face decât să genereze o nouă dimensiune securității cibernetice, securitate cibernetică ce este pusă în balanță cu drepturile și libertățile cetățeanului.

Pleiada de atacuri cibernetice de după 2008 (Georgia, Iran, furtul de baze de date, etc.) a arătat vulnerabilitățile infrastructurilor critice în fata unui atac cibernetic și ne-a deschis, încă o dată, ochii asupra „comorilor” de informații ce se regăsesc în uriașele rezervoare de metadate, care cândva ar putea deveni un nou obiectiv al terorismului – de data asta, cibernetic.

 

 

SUA-Rusia

In unul dintre articolele sale Igor Ivanov explică de ce obiectivul principal al relației Rusia-SUA din prezent, ar trebui să fie, crearea condițiilor necesare pentru a pune capăt crizei dintre cele două țări. El avertizează asupra imposibilității evitării unei confruntări militare, în cazul în care cea politica nu încetează. Insă, orice confruntare militară între acestea două, se poate transforma în una nucleară, iar pentru ca acest lucru să nu se întâmple, trebuie avută în vedere conservarea zonelor existente de cooperare.

Mecanismele care ar putea ajuta la prevenirea unei confruntări militare nedorite ar trebui să fie într-adevăr, consolidate. Canale de comunicare rămân deschise, contrar celor sugerate, deși, în esență, doar la nivelele superioare. Există un dialog continuu, dar prea adesea acesta pare un dialog al surzilor. Ivanov este totuși pesimist cu privire la relațiile americano-ruse pe termen mediu.

El spune că ambele țări doresc să evite o prăbușire a ordinii mondiale. Dar politica Rusiei tocmai a afectat-o în mod serios, fiindcă dincolo de reparațiile din ultima perioada, ea este cea care a dezechilibrat arhitectura juridică a păcii în Europa, creând periculoase confruntări. Pe de altă parte, probabil că nici nu poate exista o de-escaladare în egală măsură, deoarece nu există o proiectare egală a bunelor intenții, de ambele părți. Actul fondator NATO-Rusia, din 1997, ar asigura cadrul în care Rusia poate de-escalada: NATO nu l-a încălcat, de exemplu, prin staționarea permanentă de trupe suplimentare în țările NATO, din vecinătatea Rusiei. NATO aplică rotații rapide și pre-poziționarea echipamentelor, în trepte, lucruri care sunt ușor de anulat.

Principala problemă în Europa este că Rusia se joaca cu prevederile Actului fondator menționat, în baza căruia NATO și Rusia s-au angajat să renunțe la orice sfere de influență sau alte politici ce pot dezechilibra balanța de putere. Revenind la ideea că ar putea fi încercuită de inamici, Rusia încearcă încă o dată să se înconjoare cu un lanț de state tampon, conforme, fără a ține cont de dorințele populațiilor acestora. De asemenea, ea contestă dreptul țărilor europene de a adera la NATO, în ciuda declarației comune din Actului Fondator, care spune că țările europene sunt libere să-și aleagă mijloacele necesare pentru a-și asigura propria securitate.

Ivanov scrie că „nu ideologia este cea care creează impasul actual dintre Rusia și Statele Unite ale Americii, așa cum a fost în timpul Războiului Rece” (comunismul sovietic vs. democrația occidentală). Într-adevăr, Noul Război Rece nu este despre o Rusie care să-și impună aplicarea teoriei marxist-leniniste și a sistemului său social, economic și politic – bazat pe proprietatea statului asupra mijloacelor de de producție și de schimb, alocarea de resurse prin planificare centralizată, mai degrabă decât de piață și (cvasi) concentrarea absolută a puterii politice datorată unei concentrări absolute a puterii economice în mâinile statului. De data aceasta, suntem salvați de colapsul acestui sistem.

Rusia de azi este capitalistă, într-un capitalism nereglementat asemenea capitalismului american de la început. Dar se pare că oligarhii ruși nu se pot mulțumi acumulând averi, ei au nevoie de o Rusie așa cum a fost Rusia Sovietică, cu o ideologie reconfortantă, care să le sprijine firmele și statul. Se pare că prăbușirea marxism-leninismului a creat un gol pentru un popor care a uitat cum este să trăiască fără o ideologie formală, universală. Noua ideologie este cel mai bine exemplificată de viziunile ultraconservatoare, neliberale, pan-ortodoxe și pan-slaviste ale filozofului Ivan Ilyin.

Ca și în perioada sovietică, există din nou o filozofie de stat, iar aceasta este predată chiar și armatei. Această filozofie îmbrățișează teama tradițională a rușilor de o încercuire și o potențială subjugare. Astfel, Rusia contra-atacă, chiar și în absența atacului. Această reacție se aseamănă cancerului sau altor boli auto-imune: o reacție împotriva unui atac inexistent. O astfel de reacție la un pericol inexistent este exprimată printr-un naționalism expansiv și agresiv, care provoacă o contra-reacție: aproape toate țările europene își doresc acum să adere la NATO, adică este exact opusul a ceea ce a dorit Rusia. Să nu ne surprindă dacă Belarus sau Kazahstan vor visa la astfel de obiective, deși acestea sunt departe de a îndeplini condițiile pentru a fi acceptate în NATO.

Ivanov crede că, confruntarea ideologică actuală este între valorile occidentale și islamismul fundamentalist. Nu cred că acest punct de vedere este bine justificat. Într-adevăr, fundamentalismul islamic (cel cu exprimare/manifestare extremistă, violent) este un pericol clar și prezent, ce trebuie să fie contracarat și învins, dar nu cred că este un pericol care se va extinde mai mult de următorii 15 ani, cel puțin nu la nivel letal.

Cu toate acestea, noua ideologie rusă poate dura mai mult, fiind susținută de ambițiile sale de stat și naționaliste, deghizate în „apărarea intereselor legitime”.

Ivanov știe foarte bine că Occidentul nu va renunța la economia sa liberă și la libertatea politică. El nu este optimist că Rusia își va schimba viziunea asupra lumii actuale. Ceea ce propune el – asemenea lui Evghenii Primakov – este o moderație în politicile Rusiei (inclusiv în problema propagandei), existența unor mecanisme de evitare a unei confruntări militare, cooperarea în domeniile non-conflictuale, contacte sociale-culturale, etc. Acest lucru arată ca o strategie de limitare daunelor.

O cale reală către normalizare, ar fi ca Rusia să revină la arhitectura juridică a păcii în Europa, respectiv la respectarea Actului Final de la Helsinki (’75) și a Memorandumului de la Budapesta (’94), ceea ce ar reprezenta un angajament de a respecta integritatea teritorială a Ucrainei și a Actului Fondator NATO-Rusia (sau, cel puțin, a principiilor sale cardinale). Toate tratatele de dezarmare, europene sau mondiale, trebuie în continuare respectate pe deplin.

Probabil singura soluție care rămâne este ca Rusia să-și anuleze anexările și semi-anexările din Ucraina și Georgia, să renunțe la politicile sale agresive din Europa, Orientul Mijlociu și Asia, precum și din zona arctică și să stopeze finanțarea partidelor de extremă dreapta în Europa. La fel, ca reciprocitate, SUA să-și anuleze măsurile luate ca răspuns la aceste acțiuni agresive. Exista vreo altă soluție?

 

 

 

 

Criza migrantilor și aderarea Turciei la Uniunea Europeană

Motivele pentru care nu se accelerează procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană nu sunt legate de criza refugiaților nici de rolul Turciei, ci de autoritarismul din ce în ce mai accentuat al președintelui Erdoğan. In loc să le îndeplinească, Turcia se îndepărtează pe zi ce trece de criteriile Copenhaga.

Pe de alta parte, de o lungă perioadă de timp mai mulți membri ai UE au făcut tot posibilul să saboteze aderarea Turciei la UE. Unii nici măcar nu ascund faptul că pur și simplu nu vor o țară majoritar musulmană în „Europa creștină.” Dar, asta se întâmpla și când Turcia înregistrase pași frumoși înspre democrație și avea un guvern civil imun la presiunile armatei, legile privind securitatea nu erau draconice, nici sistemul judiciar foarte represiv.

Astăzi, din păcate, există motive întemeiate să nu se accepte Turcia ca țară membră, pentru moment, iar acest lucru nu este legat de criza refugiaților. În conformitate cu așa-numitele criterii de la Copenhaga statutul de membru impune ca într-o țară candidată să existe stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților, existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii. Calitatea de membru presupune abilitatea candidatului de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele politice, economice și monetare ale Uniunii.

Interferențele recente în investigarea cazurilor de corupție sau preluarea ziarului Zaman și transformarea lui peste noapte dintr-un ziar de opoziție într-o portavoce a guvernului, fac ca o eventuală aderare să se distanțeze.

De asemenea, Consiliul, împreună cu Parlamentul European, trebuie să adopte proiectul de buget rectificativ pentru a mobiliza resursele necesare din bugetul UE. Comisia a estimat că va fi nevoie de un total de 700 de milioane € pentru perioada 2016-2018 pentru a răspunde nevoilor legate de refugiați, dintre care 300 de milioane € vor fi necesare în 2016. Mecanismul de sprijin în situații de urgență nu se limitează doar la acordarea de asistență statelor membre, în criza refugiaților.

In ciuda progreselor semnificative se pare ca un acord nu va putea fi atins pana pe 15 martie. Cazul Zaman nu va întârzia acordul dintre UE și Turcia privind controlul migrației, dar va avea un efect negativ asupra eforturilor Turciei de a adera la UE. Același efect îl va avea și arestarea Eminei Esmer, co-primarul districtului Silopi Șırnak, care a fost aleasă de pro-kurzi. Turcia nu va putea adera la UE, atâta timp cât nu îndeplinește criteriile politico-democratice de la Copenhaga. În ultima perioada, Turcia mai degrabă s-a îndepărtat de acestea. Situația internă și regională dificilă nu ține loc de acești pași. UE are nevoie de Turcia pentru a controla situația migrației, dar nu va face acest lucru cu orice preț.

Principalul principiu al Convenția privind statutul refugiaților din 1951 și al Protocolului din 1967 este principiul „ne-deportării”. A nu se înțelege prin acesta că el se aplică și țărilor în care nu este război, represiune politică, etnică sau religioasă. Migranții care nu îndeplinesc nici unul dintre criteriile Convenției de acordare a statutului de refugiat nu ar trebui să se aștepte să beneficieze de acesta. O măsură de siguranță împotriva deportării abuzive ar putea fi, participarea Agenției Națiunilor Unite pentru Refugiați  la procesul de verificare. Nu se pune problema deportării refugiaților sirieni. Cei care nu fug de persecuție sau de război sunt migranți economici. De asemenea, convenția specifică în secțiunea F: „Convenția nu se aplică niciunei persoane cu privire la care există motive serioase să se considere că: (a) a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității, asa cum sunt ele definite de prevederile internaționale cu privire la astfel de infracțiuni; (B) a comis o infracțiune gravă în afara țării de refugiu înainte de acceptarea sa în această țară ca refugiat; (C) se face vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.”

Pe 4 martie, Comisia a prezentat o „foaie de parcurs detaliată a pașilor concreți necesari pentru gestionarea frontierelor externe și interne ale UE.” Crearea spațiului Schengen fără frontiere interne a adus beneficii importante cetățenilor europeni și afacerilor deopotrivă, dar în ultimele luni sistemul a fost testat la maxim de criza refugiaților, spunea Comisia. Consiliul European, din 18-19 februarie, a stabilit clar mandatul pentru restabilirea funcționării normale a spațiului Schengen, dar și că acest lucru trebuie implementat într-un mod concertat, acordând în același timp un sprijin deplin statelor membre care se confruntă cu situații dificile.

Pe 10 martie 2016, Consiliul UE a adoptat concluziile privind traficului ilegal de migranți și un set de recomandări adresate statelor membre, Comisiei Europene și agențiilor relevante ale UE. Aceste concluzii includ o reafirmare a principiului nedeportării și a altor principii centrale ale Convenției privind refugiații din 1951 și a Protocolul din 1967, lucru care ar putea într-o oarecare măsură, spre liniștea ONU, asigura neîncălcarea dreptului internațional. Aceste concluzii nu au putere de lege: ele nu sunt nici o directivă a Consiliului, nici un regulament al Consiliului, dar ar putea inspira legislația viitoare.

Rolul ONU

Așa cum spune Carta sa, obiectivul și scopul ONU este să arbitreze disputele, să rezolve conflictele, să prevină conflictele armate și războaiele, să mențină pacea mondială, să protejeze drepturile omului, să impună justiția, să combată sărăcia, lupta împotriva bolilor, să asigure dezvoltarea umană, etc.

La paisprezece luni de la sfârșitul primului Război Mondial, Liga Națiunilor (LN) a fost înființată în ianuarie 1920 pentru a menține ordinea mondială, pentru a garanta pacea și securitatea, a se pronunța cu privire la disputele internaționale, în rezolvarea conflictelor, promovarea sănătății la nivel mondial și așa mai departe. Cu toate acestea, istoria arată că neputința Ligii Națiunilor de a-și îndeplini misiunea a fost unul dintre factorii cruciali care au alimentat cel de-al doilea Război Mondial. Acest lucru, însă, s-a datorat faptului că această organizație internațională nu a avut nici autoritatea, nici mijloacele de a comanda și aplica măsurile necesare.

După cel de-al doilea război mondial, necesitatea de a menține ordinea mondială și o pace durabilă a devenit indispensabilă. În acest scop, Statele Unite ale Americii (națiunea victorioasă, care nu era membră a LN), împreună cu Regatul Unit al Marii Britanii și ruinata Franța au marșat pentru înlocuirea sau restructurarea Ligii (neputincioase) a Națiunilor, în favoarea stabilirii unei organizații internaționale eficiente, care să poată conduce lumea înspre pace și prosperitate.

Tot câștigătoare, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a refuzat să se alăture organizației internaționale nou proiectate cu excepția cazului în care avea asigurat locul privilegiat de un vot de veto. Așa încât, Consiliul de Securitate (SC) a cuprins unsprezece state(-membre) la începuturile sale, în 1945, iar apoi, a crescut la cincisprezece, în 1965, din care cinci sunt membri permanenți (URSS, SUA, Marea Britanie, Franța și China). Aceștia au fost înarmați cu puteri nelimitate date de dreptul de veto. În consecință, pe ruinele Ligii Națiunilor, ONU (și Consiliul sau de Securitate), a fost înființată în octombrie 1945, ca cea mai puternică organizație internațională din lume, din toate timpurile – un guvern mondial în toate aspectele.

O privire de ansamblu asupra stării lumii actuale, în ceea ce privește soluționarea conflictelor și menținerea păcii, poate arăta însă că azi, lumea suferă consecințele dezastruoase ale unui număr de conflicte armate nerezolvate și de dispute teritoriale de lungă durată, dintre care unele sunt din cauza lipsei de acțiune a Consiliului de Securitate al ONU sau a eșecurilor sale. Astfel, observăm că există conflicte ce sunt încă aprinse de decenii, în timp ce în alte cazuri ele au fost date uitării pentru ca să se estompeze într-un fel, sau să se epuizeze, cu timpul, indiferent de costul uman.

Pentru a reîmprospăta memoria publică, putem aminti: programul Iranian Nuke, (început din 2003 și continuând încă: au trecut doisprezece ani în încercarea de a convinge Iranul să-și limiteze procesul de îmbogățire a uraniului și să-și oprească programele de înarmare nucleară); conflictul arabo-israelian (din 1947 până în zilele noastre: şaizeci și opt de ani de vărsare de sânge și ură, și lipsa de voință a Consiliului de Securitate de a instala un tratat global de pace israeliano-arab, prin care să se pună capăt războaielor israeliano-palestiniene fără sfârșit. Iar, rezultatul este zero.); războiul civil sirian (2011 – prezent: patru ani de sacrificare a unor oameni nevinovați – în cazul în care sunt mai mult de 240.000 de morți și cel puțin 500.000 de răniți – nu au fost suficienți pentru a pune în aplicare o soluție de încetare a focului, lucru care a deschis drumul unor așa-numiți militanți „islamiști”, șiiți și suniți deopotrivă, înspre distrugerea regiunii și exportarea terorismul în lume.); invazia turcă a Ciprului de Nord (1974 – prezent: sunt mai mult de patruzeci de ani de la invadarea părții de nord a Ciprului, iar cazul va rămâne în discuție, poate pentru încă 40 de ani.); Iranul și Emiratele Arabe Unite (1971 – prezent: patruzeci și patru de ani de când a izbucnit disputa teritorială între Iran și Emiratele Arabe Unite (EAU) cu privire la Insulele Arabe); Pakistan-India (1947-prezent); Iran – (Războiul din) Irak (1980-1988: a fost nevoie de opt ani și peste un milion de morți până când Consiliul de Securitate a găsit o modalitate de a intermedia o încetare a focului între Irak și Iran).

Deși putem enumera aceste cazuri, nu ar trebui să uităm și de alte conflicte, cum ar fi invazia rusă și anexarea Crimeei, conflictul ruso-ucrainean, invazia rusă din Georgia, războiul SUA din Irak, războaiele civile și genocidul din Sudan, războiul civil din Liban și alte probleme, ce nu au fost abordate în mod corespunzător de către Consiliul de Securitate sau au efecte mai puțin dăunătoare asupra păcii în lume.

Pe de cealaltă parte, cât succes are Organizația Națiunilor Unite în combaterea sărăciei, lupta împotriva bolilor fatale, oferirea ajutorului în caz de dezastre în timp util și a ajutoarelor umanitare? Cu toate acestea, ne surprinde pe toți atunci când vine vorba de generarea de rapoarte echivoce, prin care se prezintă îmbunătățiri statistice având în vedere realizări de neatins.

Ce ar fi făcut Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ca răspuns în fața focarului cu Ebola din Africa de Vest, dacă nu ar fi fost cei de la Medici Fără Frontiere (DWB), care au avertizat lumea și s-au grăbit pentru a-i ajuta pe cei aflați în dificultate? Cât de prompt s-a reacționat în urma cutremurului din Haiti, în 2010.

Având în vedere autoritatea sa de neegalat, unii ar spune că realizările ONU sunt slabe, în timp ce deficiențele și eșecurile sale sunt multe. Consiliul de Securitate s-a dovedit de-a lungul ultimilor șaptezeci de ani handicapat de veto, arătând ca o bursă politică, internațională. Acest eșec persistent a atras o largă dezaprobare la adresa sa, căci pare că-i lasă pe oamenii nevinovați să-și rezolve singuri conflictele, acționează în baza unor ordine și impune pacea.

În încercarea de a-și păstra obiectivitatea, mulți analiști, însă, nu mai văd beneficiile de a avea o organizație internațională mare, care costă mult (în jur de 14 miliarde de dolari pentru bugetul a doi ani, inclusiv cheltuieli de menținere a păcii) și realizează puțin.

Din păcate, pentru unii, Organizația Națiunilor Unite pare să fi arătat că nu este nici liberă, nici puternică pentru a servi lumea așa cum este prevăzut în carta sa. În general, organismele sale de conducere și agențiile ei s-au dovedit a fi mai degrabă politizate decât umanizate, birocratic conduse și nu orientate spre rezultate, prea încete pentru a face față urgențelor și așa mai departe.

Această realitate ridică întrebarea: Este o chestiune de competență, lipsa de voință sau o chestiune de conformitate? De fapt, este o combinație de toate. Cu toate acestea, problema este dacă există soluții viabile de reformare a ONU, a Consiliului de Securitate și a celorlalte agenții, sau nu. Ar trebui să fie restructurate, segmentate și descentralizate, sau pur și simplu să fie dizolvate?

Cei mai mari strategi și experți în restructurare cred că situația de fapt se datorează imposibilității de a anula prerogativele dreptului de veto din sistemul de vot al Consiliului de Securitate: chiar dacă patru dintre aceștia decid ceva, al 5-lea poate bloca orice tentativă de reformă reală, înainte de a o începe. În al doilea rând, este greu să se realizeze o reformă din cauza sistemului său lipsit de posibilități de finanțare (care depinde de statele-donatoare bogate pentru finanțare) din cauza căruia ONU și-a pierdut autonomia și neutralitatea.

Departe de a discuta aici alte defecte structurale sau sugestii de remediere, în acest moment, având în vedere că cele mai multe căi de atac trebuie să includă descentralizarea, segmentarea, regionalizarea, subcontractarea sau alte tendințe dezintegratoare, singura soluție viabilă pentru a prelungi durata de viață a ONU și de a-i revigora rolul său necesar depinde de unitatea pentru reformă a celor cinci membri permanenți. Reforma va fi posibilă odată ce P5 vor fi de acord să anuleze puterile veto-ului și să implementeze un sistem de vot democratic. Democratizarea Consiliului de Securitate presupune însă ca numărul scaunelor – membre din Consiliul de Securitate să fie resetat, astfel încât să se includă un reprezentant pentru fiecare grup de zece națiuni (de exemplu), care ar trebui să fie ales de către respectivul grup de națiuni.

După toate aparențele și sistemul de finanțare al ONU are nevoie de restructurare și trebuie înlocuit cu un sistem de finanțare stabil, care să fie instituit în locul regimului donațiilor, curent.

Evident, nevoia de ajutor și sprijin din partea ONU este în creștere, mai ales în chestiuni legate de soluționarea conflictelor și de menținere a păcii, ajutor umanitar și dezvoltare umană. Oamenii, în special cei din lumea a treia, trebuie să fie siguri că există organizații internaționale echitabile care-i ajută la nevoie și militează pentru neajutorați împotriva tiraniei celor puternici, fără preferință politică.

Pentru a se ridica la înălțimea așteptărilor, este nevoie, acum mai mult ca niciodată, ca ONU să fie o organizație internațională eficace, un lider internațional hotărât și care conduce imparțial, care respectă nu numai valorile democratice și drepturile omului, dar, de asemenea, conduce și acționează în conformitate cu aceste valori.

Consiliul de Securitate al ONU nu are competența de a menține ordinea mondială. Nu este gardianul lumii. Cel mai adesea este paralizat de veto-ul unuia dintre membrii săi permanenți. Și atunci când nu este, duce lipsa unei forțe militare proprii (deși ar fi nerealist să se doteze cu una), singurul lucru pe care-l poate face este să delege putere unei coaliții de țări, așa cum a făcut-o pentru Irak, după invazia și anexarea Kuweitului, pentru Libia și, datorită unor greșeli procedurale făcute de către Uniunea Sovietică, Coreea.

Asta nu înseamnă că ONU este inutilă. În Cipru, ONU joacă un rol important, dar nu poate forța părțile să fie de acord. Privind programul nuclear iranian, ONU joacă un rol pozitiv, de asemenea, dar numai pentru că este susținută de puterile occidentale și într-o măsură, de Rusia și China.

Deși ONU nu poate face pace, căștile albastre ale organizației au jucat un rol important și pozitiv în anumite țări, mai puțin în altele.

Poate cel mai vizibil lucru este că ONU este organismul cel mai important din lume, în formularea dreptului internațional – când nu apare niciun veto.

Nu ne putem aștepta totuși ca, Consiliul de Securitate al ONU să rezolve criza din Ucraina, nici să se opună agresiunii ruse. Dar, Adunarea Generală a ONU a sprijinit izolarea Rusiei pe această temă.

Hong-Kong, democrație sau nu

Puterile coloniale – Marea Britanie a fost cea mai mare – nu au avut niciun fel de interes în răspândirea democrației în lume.

Chiar dacă azi, Marea Britanie este o țară dedicată răspândirii libertății în întreaga lume, ca putere colonială, Marea Britanie nu a încercat să introducă democrația în Hong Kong. Marea Britanie a fost leaderul în Războaiele Opiului, între 1839-1842 și 1856-1860 – care au fost mult mai profitabile decât exportul democrației. Astfel, companii care sunt demne de respect astăzi, cum ar fi Jardine Matheson și alte companii din Scoția, au acumulat mari bogății.

În 1839, refuzul autorităților dinastiei Qing de a sancționa importurile de opiu a dus la primul război al Opiului. După înfrângerea Chinei, Hong Kong-ul a fost ocupat de către forțele britanice – în ianuarie 1841 – și a fost inițial cedat în conformitate cu Convenția Chuenpee, ca parte a unui acord de încetare a focului între căpitanul Charles Elliot și guvernatorul Qishan. Acest acord, însă nu a fost niciodată ratificat din cauza unei dispute între oficialii de rang înalt din ambele guverne.

Doar după 29 august 1842, Hong Kong-ul a fost cedat în mod oficial Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în temeiul Tratatului de la Nanking, din 1842. Britanicii și-au stabilit oficial colonia și au fondat orașul Victoria, în anul următor. Societatea a rămas însă rasial segregată și polarizată sub politicile coloniale britanice. În ciuda creșterii numărului chinezilor din clasa superioară, educați în spirit britanic, până la sfârșitul secolului al 19-lea, legi rasiale, cum ar fi Ordonanța Peak, împiedicau populația de etnie chineză din Hong Kong să achiziționeze case în zonele rezidențiale, cum ar fi Victoria Peak.

Pe vremea aceea, populația chineză – majoritară în Hong Kong – nu avea nicio reprezentare politică în guvernul colonial britanic. De abia în 1925, Cecil Clementi, al 17-lea guvernator al Hong Kong-ului, l-a introdus pe primul etnic chinez, Shouson Chow, în Consiliul Executiv ca membru neoficial.

Conducerea japoneză din timpul celui de-al doilea război mondial s-a dovedit însă mult mai dură.

Reforme serioase au fost făcute sub al 25-lea guvernator al Hong Kong, Sir Murray MacLehose (guvernatorul perioadei 1971-1982), care a îmbunătățit serviciile publice, politicile de mediu, de locuire, protecție socială, educație și infrastructură din Hong Kong. Dar, primele reforme cu adevărat democratice au fost introduse odată cu revenirea Hong Kong-ului Chinei.

Hong Kong s-a întors la Republica Populară Chineză la 1 iulie 1997, în baza unui acord prin care se garanta că insula va rămâne autonomă și își păstrează economia de piață, în conformitate cu dreptul comun britanic prin Legea fundamentală, cu reprezentare independentă în cadrul organizațiilor internaționale, având dreptul de a semna tratate și de a elabora politici – cu excepția celor de politica externă și de apărare militară. În continuare, Hong Kong a fost administrată ca o Regiune Administrativă Specială, păstrându-și legile și un grad ridicat de autonomie, pentru cel puțin 50 de ani. Legea fundamentală a Hong Kong-ului a servit drept constituție după transfer.
Hong Kong-ul nu a fost niciodată o democrație, dar prin transferul de suveranitate s-a încercat să o transforme într-una: mai bine mai târziu decât niciodată, deși oficialii chinezi nu ratează ocazia de a spune că atunci când au recuperat Hong Kong-ul, acesta nu era democratic condus.

Ultimul guvernator, Chris (acum Lord) Patten și-a exprimat nemulțumirea că Margaret Thatcher nu a făcut mai mult pentru a asigura un viitor democratic pentru Hong Kong. Democrația ar fi fost cu siguranță în antiteză cu sistemul colonial, dar nu există popoare care să vrea să rămână sub dominație străină, chiar dacă aceasta este benignă.

Indiferent de restricțiile impuse, Hong Kong-ul este azi mai democratic decât a fost vreodată. Țările vest-europene nu mai sunt puteri coloniale și pot fi privite ca exemple. Beijing-ului îi este frică de a pierde controlul asupra Hong Kong-ului în fața unei conduceri alese în mod democratic. Studenții ce manifestează și adepții lor pot pierde în parte bătălia, dar asta nu înseamnă sfârșitul poveștii. Beijing-ul știe acest lucru foarte bine.